Trecutul e un concept care m-a fascinat intotdeauna si care ma obsedeaza uneori. Nu vorbesc de o obsesie nociva, nu traiesc in trecut, nu il consider o alternativa la prezent; totusi, de multe ori gandurile imi aluneca spre inceputuri.
De aceea rememorez deseori scene din copilarie; unele din ele imi apar in amintire ca si cum ar fi aievea, intensitatea trairilor simtindu-se la fel ca atunci, cand noutatea unei senzatii sau ineditul unei scene le imprima adanc in memorie.
De aceea tanjesc spre regasirea acelui sentiment de la inceputul unei relatii sau a unei prietenii; atunci cand ceva incepe sa scartaie, sau cand observ o schimbare, fie ea o stabilizare fireasca a trairii sau o racire anormala a relatiilor, puritatea sentimentului pierdut de la inceput ma obsedeaza: nebunia din primele zile, nepasarea in fata lumii, libertatea si senzatia de imponderabilitate, tresaririle de emotie la auzul unei soapte, noutatea descoperirii unui suflet fascinant care si-a deschis portile in fata ta, toate micile clipe de fericire pura, incandescenta imi apasa sufletul in momentul cand simt ca flacara de la inceput arde doar mocnit, cu rabufniri din ce in ce mai rare.
Stiu ca imposibila intoarcere la care tanjesc e imposibila dintr-un motiv bine intemeiat. Daca am trai constant la fel de intens ca la inceput, probabil n-am rezista. Inimile ne-ar exploda in mii de bucatele daca ar bate mereu la fel de tare; iar amintirile n-ar fi atat de frumoase, abandonul dulce-amarui in care cadem atunci cand rememoram anumite scene n-ar fi atat de placut daca fiecare privire ar arde la fel ca prima, daca fiecare atingere a mainii ei te-ar cutremura la fel ca prima, daca fiecare sarut te-ar face sa levitezi la fel ca primul.
Totusi, chiar in fata acestor argumente perfect valide, nu pot sa nu cad in capcana trecutului, nu pot sa ma abtin de la a cauta acea sclipire a inceputului, acea scanteie de o clipa care a luminat totul, care a colorat realitatea in rogvaivul dulce al abandonului de sine. Perfidia magistrala a aceste capcane a timpului e ca, privind prea mult in trecut, ajung sa ignor frumusetea si farmecul lui “acum”, farmec incontestabil prin simplul fapt ca e real, e tangibil, e infinit mai valoros decat praful de vise amagitor al amintirilor.
