The impossible return

Trecutul e un concept care m-a fascinat intotdeauna si care ma obsedeaza uneori. Nu vorbesc de o obsesie nociva, nu traiesc in trecut, nu il consider o alternativa la prezent; totusi, de multe ori gandurile imi aluneca spre inceputuri.

De aceea rememorez deseori scene din copilarie; unele din ele imi apar in amintire ca si cum ar fi aievea, intensitatea trairilor simtindu-se la fel ca atunci, cand noutatea unei senzatii sau ineditul unei scene le imprima adanc in memorie.

De aceea tanjesc spre regasirea acelui sentiment de la inceputul unei relatii sau a unei prietenii; atunci cand ceva incepe sa scartaie, sau cand observ o schimbare, fie ea o stabilizare fireasca a trairii sau o racire anormala a relatiilor, puritatea sentimentului pierdut de la inceput ma obsedeaza: nebunia din primele zile, nepasarea in fata lumii, libertatea si senzatia de imponderabilitate, tresaririle de emotie la auzul unei soapte, noutatea descoperirii unui suflet fascinant care si-a deschis portile in fata ta, toate micile clipe de fericire pura, incandescenta imi apasa sufletul in momentul cand simt ca flacara de la inceput arde doar mocnit, cu rabufniri din ce in ce mai rare.

Stiu ca imposibila intoarcere la care tanjesc e imposibila dintr-un motiv bine intemeiat. Daca am trai constant la fel de intens ca la inceput, probabil n-am rezista. Inimile ne-ar exploda in mii de bucatele daca ar bate mereu la fel de tare; iar amintirile n-ar fi atat de frumoase, abandonul dulce-amarui in care cadem atunci cand rememoram anumite scene n-ar fi atat de placut daca fiecare privire ar arde la fel ca prima, daca fiecare atingere a mainii ei te-ar cutremura la fel ca prima, daca fiecare sarut te-ar face sa levitezi la fel ca primul.

Totusi, chiar in fata acestor argumente perfect valide, nu pot sa nu cad in capcana trecutului, nu pot sa ma abtin de la a cauta acea sclipire a inceputului, acea scanteie de o clipa care a luminat totul, care a colorat realitatea in rogvaivul dulce al abandonului de sine. Perfidia magistrala a aceste capcane a timpului e ca, privind prea mult in trecut, ajung sa ignor frumusetea si farmecul lui “acum”, farmec incontestabil prin simplul fapt ca e real, e tangibil, e infinit mai valoros decat praful de vise amagitor al amintirilor.

Something real

Imprevizibilitatea e un lucru care m-a atras intotdeauna. Majoritatea oamenilor sunt atat de previzibili incat interactiunea cu ei devine plictisitoare, searbada. Toti oamenii noi, necunoscuti sunt interesanti pentru putin timp; pana reusesc sa descopar algoritmul dupa care actioneaza, tiparul dupa care isi traiesc viata. O data descoperit acest algoritm (nu strict, evident, mai degraba un fel de “guideline”), sensul tuturor actiunilor acelei persoane (sau a majoritatii lor, in fine) devine evident. Atata timp cat cineva se comporta exact asa cum ma astept sa se comporte, acea persoana perpetueaza cliseul in care s-a transformat in ochii mei.

Persoanele care prezinta cu adevarat interes sunt acele persoane care reusesc sa ma surprinda intr-un fel prin comportament, prin idei, prin orice iese in afara conturului imaginii lor pe care o am schitata in minte. Oamenii banali ma plictisesc. Conformismul ma plitiseste. Nu incurajez nonconformismul doar de dragul nonconformismului, dar consider normele sociale o gluma proasta, iar oamenii care se comporta intr-un fel doar pentru ca toata lumea se asteapta ca ei sa se comporte astfel dau dovada de lasitate sau frica sau slabiciune. Don’t get me wrong, toti ne complacem, mai mult sau mai putin, in aceste reguli ale societatii (daca n-ar fi respectate de toti, n-ar mai fi “norme” sociale). Totusi, simt un fel de induiosare de fiecare data cand vad o licarire de…substanta, de adancime a sentimentelor, de realitate pana la urma intr-o persoana care se ascunde 99% din timp in automatisme si banalitati.

Majoritatea oamenilor pe care ii apreciez cu adevarat au castigat aceasta apreciere (prietenie, dragoste, atasament sau orice alta forma ar imbraca) ori deoarece n-am reusit inca sa-i “descifrez” in totalitate (lucru foarte rar), ori deoarece, macar o data, am vazut in ei -impotriva tuturor incercarilor de a se ascunde in spatele diverselor masti ale conformismului- am vazut ceva real, ceva profund. Ceva adevarat.

Perfect day

Miezul zilei. Adierea vantului printre crengile desfrunzite. Caldura unei raze de soare pe umar. Fosnet de aripi. Zgomotul in surdina al pasilor pe alei. Voci indepartate; copii, batrani, tineri indragostiti. Sunetul paginilor rasfoite mecanic. Tolstoi…sau Cone? Cerul senin vazut printre degetele rasfirate ale copacilor.

Perfectiunea unei zile de primavara la inceputul lui februarie. Nu pot concepe gandul unui sentiment neplacut intr-o zi ca asta. Fericirea radiaza din tot ce ma inconjoara; din iarba proaspata, din copacii batrani, se reflecta din cladirile vechi din jur si de pe zambetul unui copil. O fericire linistita, ca un foc mocnit intr-un semineu in miezul iernii.

Imi las capul pe spate, ma delectez cu privelistea cerului imaculat. Apoi ma intorc pe pamant. Inchid ochii si ma imaginez prins pentru totdeauna pe o banca intr-un parc, rasfoind Tolstoi si Cone.

Merry…?

Ajunul Craciunului. Focul arde mocnit in soba, bradul straluceste, colindatorii incanta urechile gazdelor primitoare, zapada se cerne peste pamant, iar undeva, printre nori, Mos Craciun isi mana renii, impartind cadouri copiilor care il asteapta cu sufletul la gura.

Cel putin asa ar trebui sa fie. Asta e imaginea Craciunului care ne-a fost transmisa de-a lungul generatiilor, asta e traditia sarbatorilor de iarna. Insa astazi, tabloul imaginat mai sus a ajuns o imagine intr-o pauza publicitara, intre reclame la suc, ciocolata, bere sau cine mai stie ce. Craciunul inseamna reduceri de craciun, inseamna masa de craciun, inseamna cadouri de craciun cat mai valoroase, inseamna ostentatie, kitsch si publicitate.

Craciunul a devenit momentul perfect de a arata ca ne pasa; toti suntem darnici si buni de craciun, toti incercam sa ne spalam pacatele, sa ne cumparam linistea cu niste cadouri bine plasate in mainile celor nevoiasi. E O.K. sa rascumparam meschinariile si rautatile de pe parcursul anului cu o saptamana de bunatate teatrala, acum cand se face bilantul. Poate nu mai iesim chiar atat de mult pe minus. 

Craciunul e de vanzare in hypermarket-uri. I-au pus eticheta si cod de bare. Fugiti si cumparati-va o felie, mai gasiti deschis doar pana la miezul noptii.

Bright lights, dull night

Noptile in Bucuresti sunt lipsite de orice spectaculozitate. Ma refer la noapte in sensul ei propriu, de fenomen natural. Cerul e mai tot timpul innorat, acoperit de un smog nociv; n-am mai vazut luna de mult. Stele nici atat. In loc de ele, pe cer domina o licarire portocalie, artificiala si falsa. Cum sa poti visa intr-o noapte contaminata in asemenea hal? Ne-au inlocuit stelele cu lumini de neon, constelatiile sunt reclame pe un bloc; ne-au transformat luna intr-un felinar de strada. 

Noaptea si-a schimbat sensul. De fapt, nu mai are sens, are doar utilitate. Somnul e o necesitate, nu o placere; un automatism necesar, nu suficient. Nu ne mai ajung orele, suntem treji si atunci cand dormim, mereu pe fuga, mereu in alerta.

Cand sa mai avem timp si pentru vise?

The mask

Zilele astea mi-a trecut prin minte o afirmatie plina de intelepciune (una dintre putinele) a fostului nostru diriginte: toti suntem niste masti. Oriunde am fi, in orice situatie ce implica contact social, fiecare din noi poarta o masca.

Mastile pe care le afisam celorlalti difera in functie de situatie, de colectiv, de personalitatea fiecaruia. Purtam o masca in familie, o masca la scoala/servici, avem cate una pentru fiecare ocazie; e mecanismul nostru instinctiv de conservare; masca ne filtreaza personalitatea, selectand doar acele trasaturi care corespund imaginii noastre asupra grupului in care ne aflam si asupra asteptarilor acestuia in legatura cu noi.

Oamenilor, in general, nu le plac ciudateniile, anomaliile, lucrurile care nu e incadreaza in peisaj; acestea le dau un sentiment de neliniste, de tensiune interioara, si pot declansa reactii ostile de intensitati imprevizibile. Mastile pe care le alegem intr-o anumita situatie/comunitate ne integreaza, ne obtin acceptarea spre care tindem, instinctiv, de fiecare data.

Psihologia de grup e un domeniu foarte complex, iar mulajul acesta al personalitatii e doar o mica parte a comportamentele bizare pe care comunitatea le impune individului.

Bottom line: unde se termina influenta comunitatii si unde incepe personalitatea individuala? Probabil nici in momentele de suprema intimitate si introspectie nu putem sa vedem 100% clar ceea ce se afla inauntru, esenta personalitatii noastre.

A roof above my head

Fiind student si venind din provincie, trebuie sa ai un loc pe care sa-l numesti “acasa” in Bucuresti. Unii stau la rude, altii aleg sa stea in gazda, sa inchirieze apartamente, dar majoritatea studentilor locuiesc in eternele si fascinantele camine.

Caminul, aceasta casa a tuturor, acest “safe haven” pentru tinerii ce urmeaza calea intelepciunii in sistemul universitar romanesc, e locul unde studentii isi petrec o buna parte din timp; anii petrecuti la camin sunt, se zice, o etapa importanta in dezvoltarea personalitatii fiecaruia (ideea e irelevanta, orice experienta, oricat de nesemnificativa, poate avea un rol major in dezvoltarea personaltiatii). Un fapt e sigur: la camin am intampinat pentru prima oara anumite probleme la care pana acum nici nu ma gandisem. La camin, copilul iresponsabil si naiv e pus deodata, subit, in fata unor dificultati peste care trebuie, intr-un fel sau altul, sa treaca. Trebuie sa se descurce cu mancarea, curatenia, invatatul; primeste o camera de care trebuie sa aiba grija, si care o sa reprezinte “acasa” pentru el, o buna bucata de timp. Asta n-ar fi decat varful aisbergului situatiilor anormale intampinate inca din primele zile de trai la camin.

Pentru mine, primul soc pe care l-am primit la camin au fost chiar colegii de camera. Nu fac parte din categoria oamenilor care socializeaza usor, asa ca, pentru mine, faptul ca sunt fortat sa locuiesc cu acesti oameni despre care nu stiu nimic, a fost ca un pumn pshihologic primit in figura. Like, who are these people? Trebuie sa convietuiesc cu ei, sa mananc cu ei, sa dorm cu ei, sa le suport prezenta o buna parte a zilei. Daca n-avem nimic in comun? Daca n-o sa ne intelegem? Daca or sa ma calce pe nervi?

Intrebari inerente laturii paranoice a psihicului meu. Pana acum, caminul a fost o experienta interesanta. I like it. Sper sa-mi pastrez impresia buna si in lunile ce urmeaza.

Life & Poli(part2)

-fizica: materia problema. Toata lumea se plange ca avem cel mai rau prof de fizica posibil, ca multi or sa pice, ca viata-i grea, ca lumea-i rea, ca… Pana la urma, tot un curs e. Teoria se poate aprofunda, se gaseste in toate cartile, iar la seminar proful isi da cat de cat silinta sa ne explice cat mai bine cum se gandeste/rezolva o problema complexa. Laboratoarele sunt destul de greu de digerat, necesita mult timp de pregatire, dar nimic nu e imposibil.
-II: introducere in informatica. Baze de numeratie, baza 2, baza 16, virgule fixe, virgule mobile. Curs optional care ne invata cum memoreaza calculatorul datele, cum lucreaza cu ele etc. Pretty interesting.
-USO. The shit. Materia cea mai intresanta de pe semestrul 1; la curs invatam cam tot ce se poate despre un sistem de operare, iar la laborator invatam linux. Care e un SO foarte nice. Foarte programmer-friendly, ofera foarte multe posibilitati de customizare, e foarte flexibil, ofera acces la orice, pana la structurile lui cele mai “basic”. Good stuff.
Mai sunt cursuri gen engleza, istoria filosofiei: umplutura. Si studentii, si profesorii sunt constienti de acest fapt si se adapteaza in consecinta.
Cam la asta se rezuma cursurile mele din semestrul asta. Bune, rele, interesante sau plictisitoare, grele sau usoare, astea sunt, cu ele defilam. Still, poli rulz.

Life & Poli

Dupa 3 saptamani la facultatea de calculatoare a politehnicii, pot sa spun ca sunt convins de corectitudinea deciziei pe care am luat-o cu ceva timp in urma. E cea mai buna alegere pe care as fi putut sa o fac (cel putin in cadrul sistemului universitar romanesc). Pentru semestrul 1 din anul 1, cursurile sunt destul de bine alese (avand in vedere ca scopul final al facultatii e sa te scoata inginer), materia arata ok, profesorii nu sunt in totalitate dezinteresati, iar asta spune multe. O sa trec putin in revista cam ce invat eu semestrul asta:

-mate 1: analiza. Proful e foarte ok, preda bine, explica excelent si incearca pe cat posibil sa faca matematica o materie atractiva si fascinanta pentru studenti, chiar daca e destul de multa si destul de greu de digerat. La seminar facem probleme, profa e de treaba si lucreaza cu interes. Impresie generala buna.

-mate 2: algebra. Proful e bun, dar tipicar; are metode de predare destul de invechite, plictiseala e in toi la curs; oricat de atent incerci sa fii, e imposibil sa ramai captivat mai mult de 10 minute. Profa de seminar, in schimb, e ok; cu ea trecem inca o data prin materia de la curs, facem probleme pe care le intelegem. Per total, impresia e bunicica.

-programare: destul de neatractiva pana acum, pentru ca am inceput de la adam si eva, cu scheme logice, pseudocod etc; adica, din moment ce suntem la calculatoare, facultate axata in mare parte pe programare, se presupune ca toti studentii ar trebui sa stie sa programeze, sau macar sa aiba ceva cunostinte de baza. Pe de o parte e bine, pentru ca ne este imprimat de la inceput un stil de programare, un set de doleante ale profesoarei etc; pe de alta parte, pliciseala de la inceput are un efect negativ asupra impresiei generale. La laborator, asistentii chiar isi dau interesul sa ne modeleze ca programatori,  sa ne creeze un stil de gandire apropiat de modul ideal in care ar trebui sa gandim. Laboratoarele sunt ok din ounctul meu de vedere.

(continuarea in part2)

College life part 2

Recitind postul precedent, observ ca nu prea am scris in el despre “college life” la propriu. O sa rectific greseala aici.

Viata la Politehnica e frumoasa, deocamdata. Viata la Calculatoare in general e frumoasa. Grea, obositoare, dar frumoasa.  Suntem in saptamana a patra (teoretic) si am inceput sa intram serios in miezul problemei. Cursuri la care trebuie sa te duci, sa fii atent, sa notezi, sa nu pierzi informatii pretioase; seminarii unde trebuie sa fii activ, sa iesi la tabla, sa impresionezi, sa iei plusuri; laboratoare unde, in principiu, te ghidezi dupa acelasi principiu ca la seminarii si, in general, peste tot: culege cat mai multe “respect points”. Remarca-te, fa-te observat de catre profi, fii activ; toate lucrurile inerente unui inceput. Un inceput intr-o lume unde nimeni nu stie cine esti. Tine doar de mine sa ma definesc in ochii celorlalti si chiar in ochii mei. Pot sa-mi redefinesc personalitatea in ce mod vreau, tot ce trebuie e putina determinare.

Pot sa fiu oricine vreau. Tine doar de mine.